Curatenie....de Toamna!!

Nu vreau sa mai ratacesc printre necunoscuti.....Nu mai vreau sa ma identific cu anonimatul....sa nu stiu cine sunt si ce vreau de fapt...
Nu voi mai alerga brambura legata la ochi...doar pentru ca imi este teama sa ii deschid si sa vad ca ceeace ma inconjoara nu imi place!

Ce sa aleg daca nu am optiuni?! 
Cum sa decid ceva pentru mine...si cum sa imi fac ordine in ganduri si sentimente cand traim cu totii intr-o plina debandada...si atunci cand crezi ca vrei sa faci ceva, vine soarta si te loveste, dandu-ti totul peste cap?! Cum sa mai lupti si sa te ambitionezi sa obtii ceva cand de fapt nu ai pentru ce sau pentru cine sa faci asta?! 
Cum sa rezisti inaintea tuturor loviturilor cand ai trupul si sufletul pline de rani din care sangele tasneste neincetat!?
Cum sa iti pese de persoane care in realitate nu exista!?
Cum sa iti opresti inima sa bata, ca sa nu mai simti si sa nu mai suferi, cand inca traiesti si respiri ?!
Cum sa intelegi lucruri care de fapt nu au sens?! 
Cum sa oferi toata iubirea din lume unei peersoane blazate, incapabila sa simta ceva in general?
Totul pare atat de simplu si toate intrebarile astea par a avea un milion de raspunsuri...dar realitatea?!

Sfaturi...nici nu stiu daca trebuie sa le mai cer sau nu...sa le ascult, sau sa le urmez?! E foarte simplu sa exprimi 3 cuvinte reci..."Doar tu stii"! Si spui ca ma cunosti, si stii cine sunt..?!! Cred ca este un capitol pe care ar trebui sa-l uitam complet...inca de la inceput!


Asa ca hotararea mea finala este....curatenia de toamna!

Trebuie deja sa imi fac ordine, caci, iata, toamna a venit si frunzele au inceput sa se risipeasca din ce in ce mai mult la fel ca si sentimentele mele! 

Trebuie sa imi lustruiesc sufletul plin de praful timpului, sa imi slefuiesc fiecare traire intensa care ma sfasie si sa imi netezesc aminitile care odata ma raneau! 
Am luat rigla si am inceput sa masor fiecare sectiune in parte... imi dadeam seama ca erau mult prea multe...si disproportionate..."pff" mi-am spus "trebuie sa retrasez toate liniile astea...cu un marker, eventual sa nu se mai stearga sau sa o ia razna... uite-te in cate bucatele mi-am impartit sufletul..." Apoi...privind cu atentie podeaua...am vazut printre multimea de tzandari de abanos.....multa pulbere stralucitoare..."de unde....?!!" cineva mi-a spus "Tu esti praf de stea?!" "Oare asta sa fie?! dar de unde si de ce?!" 

M-am oprit brusc amintindu-mi dinou de tine! Priveam fereastra afundandu-ma in ganduri...afara ploua torential...incercam sa razbat cu privirea printre picaturile de potop...nu am reusit, am inceput sa numar stropii mari....nu...nu ploua...erau lacrimi...erau lacrimile mele...plangeam...sau ma smiorcaiam ca o copila...dar nu puteam controla nimic si nimeni nu m-ar fi auzit!
Deodata....puzderia de scanteiute a inceput sa se ridice si sa pluteasca...erau licurici?! "Poate si eu pot fi la fel de mica, pe cat un licurici...dar eu pot straluci si inainte ca soarele sa apun in amurg si e liniste imprejur!"...am zambit parca stiam ca ma privesti....dar nu erai acolo! M-am intors si am zarit oglinda...."Da!...tu nu esti aici...dar de fapt esti...sau nu...off..."
Patrunzand imaginea din oglinda cu atentie...am amutit..."Uite-te!....lacrimile miau sculptat chipul...e chipul pe care trebuie sa il port cu mine de acum incolo!" Nu mai plangeam...am simtit o mangaiere blajina si calda...ce se scalda ca intr-un noian de saruturi pe bratele mele..."Soarelui...i s-a facut mila de mine!" Si intr-o clipita imi amintesc de dezordinea minunata imprastiata ala-n-dala!

"Cat de fermecati trebuie sa fie licuricii astia!" mi-am spus...si am inceput sa ma joc cu palmele prin praful de stele...imi doream atat de aprig sa apuc macar sa tin in palma un firicel....dar imi zburdau printre degete! Si atunci, mi-am dat seama ca ceva nu fac bine... caci eram constienta de faptul ca acele minunatii celeste....faceau parte din mine si eu trebuia sa le adun pe toate...caci altfel....as fi ramas mutilata...mai rau decat la inceput...

Am incercat sa le vorbesc " Fiinte mici...veniti la mine...stralucirea voastra serafica ma amorteste, ma orbeste..." nimic nu se intampla..."Sclipiti, scanteiati si bucurati-va...dar lumina asta vine din mine...toata! Voi faceti parte din dragostea din interiorul meu...am nevoie de voi!" Si atunci...dupa un vals ce ma invaluia complet...in mii de sticliri...primesc mai mult decat cerusem...un smarald ce ardea...ce parca facand o plecaciune mi se aseza in palma...nu mi-am inchis pumnul sa nu-l ranesc...pentru ca nici flacara lui nu imi facea rau! Am hotarat sa il pun in cea mai frumoasa cupa de cristal...
"Acum mi-am delimitat sufletul nelimitat...am pus la pastrare dragostea si sentimentele...dar mi-a mai ramas totusi ceva...hmm"
Asa ca am inceput sa strang in graba aschie cu aschie, surcea cu surcea...aboanosul. Ele faceau parte din aminitrile frumoase ce ma torturau cu neinduplecare. "Oare cu voi ce sa mai fac...mi-ati sfasiat  atat de dur...pe interior si pe exterior fara sa tineti cont, in vre-un moment ca prin venele mele inca mai circula sangele si ca sunt un copil care tot ce a vrut a fost sa va pastreze...la loc de cinste...dar nu vi se cuvin toate aceste slaviri asa ca..." Uitandu-ma prin incapere...m-am oprit asupra unui bloc de desen...invechit si deja ingalbenit de ani...
Cu rafinamentul unui adevarat arhitect...am inceput sa schitez pe o foaie alba chipul...lui...dar m-am oprit..."Oare ce fac eu aici?! Eu sunt cea dezordonata, acum te rog da-mi putin ragaz sa termin cu ce am inceput...te voi aseza deoparte...numai pentru o clipa. Te rog iarta-ma caci desi imi este nespus de dor de tine, acum trebuie sa ingrop ceeace mie mi-a schimbat destinul si mi-a destramat siragul de perle pe care il pastram, sa ti-l daruiesc tie...caci tu esti apa iar eu sunt aer si doar asa te puteam tine de mana pentru totdeauna!"

Am pus mana pe o dalta, un ciocan si o cutie de cuie si am inceput sa daram din zidul unui perete... Acolo am pus toate surcelele, m-am repezit spre cutia de chibrituri de pe coltul mesei, si le-am varsat pe toate in spartura facuta. Am luat flacara sentimentelor de unde o pusesem si am dat foc, apoi am asezato cu blandete la loc, dupa ce m-am asigurat ca se mistuisera toate....toate cele ce ma pedepsisera pe nedrept pana atunci... M-am indreptat spre cea mai dura placa de nuc pe care o aveam ratacita undeva in mansarda casei....si am "crucificat" scorbura acum plina de un scrum negru....
Apucand cuiele...vad in dreapta mea portetul tau...si ma opresc, las totul jos...imbratisez coala...si ma simt hotarata. "Acum stiu ce am sa fac....TU ai sa acoperi acel loc...ca niciodata sa nu mai stiu ce s-a inamplat, si daca vreodata ma voi simti vinovata, voi privi catre tine...si voi stii ca toata frumusetea vietii ce va urma de acum incolo...ti se datoreaza doar tie! Impreuna am spulberat zapada troienita candva....acum vom fi pregatiti sa primim comoara fericirii din adancul oceanului scaldat in raze de iubire!

In "Ecuatia" vietii, "Necunoscuta" sunt eu....

Nu e nimeni perfect, si nu poti avea parte de prietenii perfecti, insa momentele pe care le-ati petrecut impreuna, au fost perfecte si asta este tot ce conteaza...Tocmai de aceea, cand esti trist... e mai bine sa rascolesti in graba printre franturile amintirilor frumoase petrecute alaturi de ei...chiar si daca, stii...ca ce a fost, nu va mai fi. Cu siguranta, vei avea parte de alte si alte noi intamplari pe care le ve putea adauga fila cu fila in cartea vietii, pe care nici ploaia sau vantul nu o pot zdrobi si nici chiar batranul timp nu o poate arunca in robia temnitei sale de nisip infinit...clepsidra cea rece si nemiloasa.
Incerc, acum, sa imi amintesc totul...si totusi nu reusesc.
Nu stiu, cati mai valorifica prieteniile in zilele noastre, totul dispare pe zi ce trece, e pacat, dispare frumusetea vietii si noi o lasam sa moara subit.
Astazi, "prietenia", e doar o simpla "CONVENTIE" prin care, in loc de a sta singuri, preferam sa stam in GLOATA...Daca stam sa socotim, ce facem de fapt cu totii in acea "cireada bogata", plina de tot felul de oratanii si dobitoace care mai de care mai"complexe si mai coerente pe limbajul lor"...evident lipseste intru totul vreun numitor comun...nimeni nu va stii sa dea un raspus cert (singurul lucru cert ar fi ca pana si Becali ne-ar invidia cu atat de multe animale de tot felul:)) ). 
Cu totii traim,  fara a dori sa gasim vreun fundament, vreun rost sau justificare pentru ca ne multumim cu mult mai putin, decat ne-ar fi putut fi dat...pentru ca nu ne mai valorificam, noi, pe noi insine, la capacitatea reala sau din lejeritatea de a obtine lucrurile usor..."cica ne simplificam viata" ar spune unii...

Cei care incearca, totusi, sa caute o interpretare a lucrurilor si a cuvintelor spuse...gasesc, bineinteles...cea mai gresita varianta, inteleg lucrurile, altfel decat cum ar trebui...sau de fapt nu inteleg nimic! Din nefericire, iata ca nici cuvintele nu mai par a fi un mijloc de comunicare, nu mai sunt capabile sa redea un sens clar... Si, DA!...jocurile de cuvine, sunt bine primite, in unele situatii dar nu intotdeauna!
Intentiile bune ale unora, sunt intelese exact invers de altii, si iata, unde ajungem? NICAIERI!
Nimeni nu mai are incredere in nimeni...nici macar in ei insisi. Asa...dispar multi oameni din jurul tau...observi, cum cercul se restrange vertiginos, observi, cum ramai singur sau in cel mai fericit caz, IMPREUNA, cu totii...DAR SINGURI (folosit la plural).
WOW si tocmai ne mandream ca "Iata, ne-am hotarat sa ne largim cercul de prieteni!" ;) Vise!

Nu mai stii ce ai avut, ce ai fi putut avea si ce ai pierdut! Si eu, ce trebuie sa fac in situatia in care, mereu am vrut sa stiu mai mult...sa stiu ce ar fi putut fi, daca nici macar nu mi s-a ingaduit sa incerc, nu am cu cine!

Nu mai avem nici o valoare unii in fata altora...am devenit doar niste "TABLE" ce ruginesc sub primele suspine ale cerului si sunt indoite la prima furie a furtunii sau "SCANDURI" ce putrezesc sub ce mai fina patura de nea si ard pana ce se prefac in scrum dus de vant in cealalta parte a lumii.  Efectul de turma?!...NU, altfel am fi fost inca bogati! :D

Mi-asi fi dorit ca postul acesta, sa fie ceva mai vesel decat toate cele de pana acum....dar ma cufund singura si imi dau seama cata tristete gasesc in lume.
In fiecare zi, la fel....FALSITATE...lipsa de VOINTA, renuntand imediat la tot....
Am reusit, oare, sa ajungem in punctul in care, traim intr-o realitate iluzorie?!... SUNTEM, dar de fapt nu existam, la fel cum...AUZIM, dar de fapt nu ascultam, percepem dar de fapt nu vedem?!
Daca "Matrix" sau "Avatar" vi s-au parut interesante dar ireale, iata, ca noi formam un mix intre ambele...
Cum sa lupt impotriva tuturor schimbarilor ce se petrec si fata de care simt ca nu ma pot adapta in nici un chip. Sa ma apuc sa povestesc si sa exemplific toate experientele mele de pana acum, ar fi mult prea plictisitor si nu stiu unde as ajunge. 
Sunt obligata sa spun, ca sunt suficiente perioadele, extrem de frumoase si scurte pe care mi le amintesc cu mult drag si dor.
Am cunoscut multi oameni care, poate, au contribuit intr-un fel sau altul, la dezvoltarea mea, ca si om, persoane de la care, cu siguranta am avut de invatat si persoane la care, am putut vedea lucruri, pe care eu insumi mi-am impus, sa nu le fac niciodata, nimanui pentru ca eu, simtindu-le pe pielea mea, am ramas cu ceva "zgarieturi".  E drept ca, adesea, greseala mea, a fost faptul ca...am asteptat prea multe, de la oameni, in general, si asta probabil, din cauza faptului ca eu, am avut asteptari mari de la mine, si am daruit mereu incredere oarba si sprijin.
DA....inteleg...vrei sa imi spui "In prietenie, cel ce ofera mai mult, intotdeauna va primi mai putin!?" aham.. Nu am cerut nimic, am sperat doar ca toti vom simti la fel....

Pe multi am reusit sa ii determin sa faca lucruri de care nu credeau ca sunt in stare, sa ii motivez, sa le dau increderea in fortele proprii si respectul fata de ei insisi, respect pe care il pierdusera si de care aveau in acele momente nevoie vitala, pentru a putea merge mai departe  ;  Altora, am incercat sa le deschid ochii, sa ii "invat" sa vada realitatea, obiectiv, dincolo de aparente, dincolo de ziduri, sa ia in calcul toate posibilitatile si sa nu se mai axeze pe un singur rezultat stabil, pentru ca, dupa cum am mai spus, nu traim intr-un tipar si viata e mai teatrala decat am putea crede, astfel ca aici "stiintele exacte" nu isi au locul. (Aici 1+1 nu fac intotdeauna 2; 1+1 ar fi facut 2 doar, daca si celaltalt, 1, ar fi fost, suficient de hotarat si de sigur pe sine, incat, sa participe activ la ceea ce facea celalalt ramas singur.)
Fiind o fire vesela, pe multi i-am invatat sa zambeasca, intr-un mod, poate nu specific lor,i-am ajutat sa isi lase, pentru cateva secunde, sobiertatea de-o parte, sa nu isi mai controleze atat de mult actiunile, sa faca exact ce simt atunci cand simt, sa se exteriorizeze, sa-si manifeste bucuria si sentimentele. Le-am explicat, multora, ca toti avem niste bariere, peste care uneori trebuie sa trecem si limite pe care, daca nu le putem indeparta definitiv, cel putin, trebuie sa incercam sa le largim orizonturile.
Lumea ar fi un loc minunat, daca in loc sa inaltam in jurul nostru, ziduri pana la cer si sa devenim captivii propriilor noastre temeri, am cladi punti, peste care sa putem traversa adesea in libertate!

Oamenii dau dovada de foarte multa inconstienta si nepasare. Isi apreciaza prietenii?!  Isi aduc aminte de ei cu drag, dupa ce nu ii mai au?!?...si eu ma intreb...oare la ce bun...sa regreti dupa ceva de care te-ai "descotorosit" fara vreun regret sau judecata dreapta! "Acum priveste inainte si cauta-ti alt refugiu...scuzele pastreaza-le pentru vecinii tai de bloc sau colegii de munca!"

Greselile mele majore: - IERTAREA...dupa o prietenie stransa si lunga, in care NU eu, am fost cea care a gresit...reusesc sa iert, ba chiar, sa gasesc explicatii fiecaruia,  fara ca ei sa aiba taria suficienta sa mi le dea vreodata si mai apoi sa realizez ca prietenul fata de care am aratat atata ingaduinta imi devine de doua ori dusman!
- INTELEGERE...prea multa, impartita fiecaruia, cu duiumul, "Daca tie iti este bine...e bine!" fara sa socotesc si existenta mea in "ecuatie" sau daca pentru mine ar fi fost bine sau nu!?;

Tabloul prieteniei...este adevarul spus verde in fata, principiu dupa care m-am ghidat foarte mult timp si inca o mai fac, constienta fiind, ca in orice clipa imi pot pierde "prietenii", din aceasta cauza. Am considerat ca, a fi corect fata de altii inseamna a fi corect fata de tine insuti in primul rand. Pe de alta parte, m-am imbarbatat sigura spunandu-mi ca prefer prieteni cat sa ii pot numara pe degetele de la o mana, prieteni cu care sa ajung pana la capatul iadului si inapoi, decat un milion de necunoscuti care sa ma salute pe strada si apoi sa intoarca capul.

Si ma intreb inca si acum...ce am facut eu pentru mine?!

Adevarul este ca, o data cu scurgerea timpului, incepi sa intelegi care au fost adevaratii tai prieteni, doar privind in jurul tau peste ani....sau in perioadele in care nici tu nu te puteai impaca cu propria-ti prezenta si totusi ei...au avut puterea sa te indure si sa te linisteasca in acele momente.
"Prietenii" din vremurile bune, in timpul furtunii te vor lasa sa te ineci!
Stiu foarte bine ca nu avem cum sa ne gasim prieteni perfecti, altfel, am ramane singuri. In definitv nu cred ca exista perfectiune, si daca ar exista, cred ca este conceputa pentru fiecare in parte diferit.

"Cine reuseste sa isi gaseasca un adevarat prieten, sa il tina aproape mereu, caci este precum un tezaur!" Piesa de muzeu trebuie pusa la expozitie! :)

Sa te bucuri de orice clipa pentru ca poate fi ultima!

La ce ne foloseste oare bucuria? Ce este ea de fapt?...Sunt momente in viata, in care ne confruntam la un moment dat cu aceasta intrebare!? De ce ne bucuram, ce simtitm?
 Bucuria.....o emotie a inimii,  un moment in care iti limpezesti trairile intunecate, o poteca plina de flori in mii de culori, un curcubeu cernut din mania furtunii ce a zdruncinat pamantul secat, o evadare a sufletului sau libertatea de a traii?!
Emotie, sentiment, o simpla iluzie...o traire sincera sau falsa?!..... Vis sau realitate?! Mister!

Bucuria...o secunda efemera ce iti alinta sufletul, atat de scurta si totusi cu un continut atat de bogat, dar care este dat uitarii imediat, atat de iute, inca nu ai avut nici timp sa realizezi ce a fost.
In clipa urmatoare se sterge tot, se evapora, piere!!
Daca stau bine sa ma gandesc...cred ca o jumatate din acest miracol trecator, o ocupa numai clipele ce ii urmeaza, clipele in care simti nevoia sa vorbesti despre "ea", sa povestesti ce ai simtit (asta in cazul in care nu ai trecut deja, peste, cu ochii inchisi). Acest fenomen se petrece atunci cand ai capacitatea de a o percepe, si iti doresti sa ii mai poti rapi cateva secunde bucuriei, caci greu te cauta si imediat te paraseste. Facand asta ai impresia ca poti trai de doua ori la aceeasi intensitate si probabil, pe de o parte, "ecoul" ramas dupa, iti da taria de a visa in continuare la tot ce a fost frumos.
Pana acum, mi-a fost aproape imposibil imi clarific ce fel de sentimente si trairi diferite au luat nastere in interiorul meu...Pentru mine bucuriile, au fost intotdeauna momente sincere plecate din inima, patrunzatoare,...insa nu cred ca aceasta e o regula generala...sau poate diferenta este ca multi, o dau iute uitarii si acea licarire incepe a se stinge usor, usor. 
Daca intr-adevar exista bucurie in lumea asta livida, cu siguranta un om cu suflet curat, o va putea simti, la un moment dat! Intre toate bucuriile pamantului, cea mai reala, este de cele mai multe ori, cea mai absurda, cea care pastreaza in esenta ei toata naturaletea unui copil inocent!
Cineva mi-a spus candva...ca "Bucuria este piatra filozofala ce se transforma in aur!"

Azi, traiesti fericirea iar cand licoarea se termina, o data cu ea dispare tot. Te trezesti din reverie si nu iti dai seama ce s-a intamplat cu tine. Pacat...ca nu dureaza, este precum sunteul in cadere a unui cristal, il auzi sau nu. De ii vei putea deslusi soaptele, vei fi purtat pe aripile ei, de NU, vei ramane in bezna orbit de intuneric.
Insa ai grija, sa nu devii sclav bucuriei, iti vei pierde pe veci libertatea vietii, caci vei tanji mereu dupa acelas lucru...si te vei bloca. Trebuie ca atunci cand se apropie, in zbor, sa o primesti, sa o "saruti" in semn de multumire ca nu te-a uitat si de fiecare data va rasari in interiorul tau o frantura de etrnitate.

"De ce te bucuri fara rost?"...bineinteles, fara sens pentru ceilalti, pentru tine toate au rost!
Ai auzit asta spunandu-ti-se, vreodata..Ce ai facut atunci, ai ramas la fel sau ai incercat sa te plafonezi, crezand ca e stupida reactia ta si trebuie controlata fata de cei din jur?! Mie nu imi pasa si nu mi-a pasat vreodata, de ceea ce se vedea de dinafara sau ce credeau ceilalti...pentru ca nu mi-am dorit sa pierd acele clipe si cu toate acestea, tot s-au dus....deci...Fi asa cum simti, fara a-ti pasa de nimeni ATUNCI, acelea sunt clipele tale si daca le ai, este pentru ca le meriti!
Daca ti s-a parut vreodata o prostie sa incepi, sa alergi prin ploaie si sa ai impresia ca dansezi pe valuri atunci cand natura ingheata, inseamna ca esti incapabil sa zambesti in fata oricarui obstacol si sa alini un suflet ratact...de fapt, deja iti cer mult prea mult.

"De ce te bucuri degeaba inainte sa fi realizat ce ti-ai propus?!"...si asta iti suna cunoscut asa-i ?! Pai da, cred ca ar nu ar trebui sa te intereseze tot ce auzi, poate de multe ori e inselator si ceea ce vezi....asa ca daca iti doresti cu adevarat sa mai crezi in ceva pe lumea asta, cel mai bine e sa iti lasi sentimentele sa vorbeasca, si indiferent ce urmeaza, daca te simti bucuros, bucura-te, chiar si daca, dupa asta, va urma cea mai amara tristete din viata ta, la un moment dat toate vor lua sfarsit si iti vei aminti sau vei uita....nici nu mai conteaza Tine minte ca bucuriile neimplinite sunt precum florile patate de noroi in furia furtunii si dezgolite in bataia vantului.  

Ai simtit vreodata bucuria adevarata?!...Nu cred ca ai nevoie de motive grandioase sa te simti fericit...nu cred ca exista vreo regula care sa iti spuna: aici te bucuri si acolo nu...sau vreun program, dupa care sa stii ca la ora X, vei fi bucuros iar mai apoi vei plange. Daruieste-te bucuriei si las-o sa iasa la suprafata caci ea salasluieste in noi toti. Bucuria vine din interior, nu din exterior, asadar nu depinde neaparat de ceeace avem atunci, cand ne dorim ,ci de ceea ce suntem si simtitm in realitate....suntem suflete cu totii...dar VOI uitati asta!
Ai plans vreodata de bucurie? Plansul spala ranile si  vindeca de multe ori si de foarte putine ori te inalta desupra oamenilor simpli....pentru care plansul, reprezinta doar definitia durerii, tristetii, dezamagirii, deziluziei, pierderii, amintirilor tragice. Alaturi de cea mai draga persoana din lumea asta am reusit sa imi dau seama cum ochii mei puteau plange si fara a fi nevoie de ceva rau...si ii multumesc pentu tot ce m-a invatat, pentru ca mi-a aratat cate clipe frumoase pierdem in viata, le dam voie sa zboare, sa treaca, sa dispara... si pentru ca desi ma scald in singuratate acum, am capacitatea de a simti si a intelege tot ce multi nici macar nu vad. Da-i bucuriei lacrimile caci astfel i le vei putea fura durerii!

Ai daruit vreodata bucuria ? Ai reusit sa faci pe altcineva sa fie fericit, sa-l faci sa iti zambeasca inainte de a-ti putea vorbi? O incurajare si un zambet pot naste bucurii, pentru ca ele nasc putere si speranta. O imbratisare calda pe care o daruiesti din inima atunci cand simti ca ii lipseste cuiva, aduce mai multa liniste si bucurie decat mii de cuvintele, ce oricum, poate, in acele clipe nu au nici o semnificatie sau nici macar nu se pot exprima.

Bucuria nu este atunci cand faci ceeace vrea cineva sa faci, nici atunci cand faci doar ce vrei tu sa faci, bucuria si fericirea o poti simti atunci cand ajungi sa iubesti ceeace altcineva face.

E greu sa te poti bucura, daca nu vrei sa inveti sa o faci.. Ar trebui sa savuram orice clipa ca si cum ar fi ultima si sa invatam sa ne bucuram pentru ca putem pierde in viata, momente pe care nu le vom mai regasi vreodata..momentele sunt unice pentru ca timpul lupta impotriva noastra, nu-l putem opri in loc si nu il putem intoarce.


Asa ca nu te lasa in mana durerii...apreciaza tot ce ai atunci cand te poti bucura inca de ele...nu-ti irosi clipele ce pot ramane de neuitat pentru ca....si zilele trec, lunile se duc, anii zboara.

Cand simti ca esti fericit ai sa fii mereu in picioare...insa cand tristeteea iti bate la usa....usor, usor simti cum iti pierzi echilibrul si nimic nu mai este cum era o data.

De ce orice tristete te doboara si doare si de ce te lasi lovit. De ce bucuria, multi dintre noi nici nu stiu sa o aprecieze, sa o simta fie ea si pentru cateva clipe?! Oare, pentru bucurie si tristete timpul nu cantereste la fel, acestea doua masoara orele diferit sau gresit?! Pentru bucurie ,orele devin secunde iar pentru tristete, ceasurile devin veacuri.

Cred ca cea mai mare bucurie este aceea care iti vine pe neasteptate si iti umple golul de care aveai nevoie.

Ai impartasit vreodata bucuria altuia?! Ai reusit sa te bucuri pentru cel de langa tine din adancul sufletului chiar daca bucuria respectiva nu iti apartinea tie?

Ai reusit sa gasesti bucuria si printre faptele mici?! Nu, probabil o sa-mi raspunzi! Ei, degeaba ai multe lucruri, daca nu inveti sa te bucuri de ele si de ce ai in jurul tau, pentru ca nu vor reprezenta nimic, niciodata. Bucura-te si atunci cand soarele diminetii iti mangaie genele adormite...si mireasma florilor iti trezeste simturile...si iti amintesc ca ai viata in tine, sa traiesti, sa existi mai presus de toate....ai libertatea de a o trai asa cum doresti. Din lucruri mici, oamenii ajung mari!

Viata e o comedie fara sens pentru cei ce gandesc...si o tragedie pentru cei care simt.

Incerc doar sa gasesc o justificare, cum fac de altfel cu multe altele.
Nu voi reusi vreodata sa inteleg, de ce multi dintre noi, nu stiu sa pretuiasca sufletele care le sunt aproape, cu adevarat si ii sustin orice s-ar intampla, fara a astepta ceva la schimb, caci iata, sentimentele sunt totusi nepretuite!....
Sunt oare mult prea orbi incat sa poata vedea ce este in jurul lor sau cred ca tot ce au li se cuvine de drept..!?
Gresit...tot ce ai avut o data, ti-a fost dat de SUS pentru ca meritai, pentru ca aveai suflet pur, o inima curata si ganduri limpezi, pentru ca sufletul tau inca vibra in acelas ritm cu inima si mintea ta. 
Atunci, cand de undeva au aparut dezechilibrele si nu ti-ai mai lasat sufletul sa iti atinga inima. Inima, la randul ei, a fost lasata sa simta durearea in singuratate, pentru ca in acel moment, mintea era preocupata de valori prea lumesti, dorindu-si sa fie unica stapana peste tot fara a mai tine cont de nimic altceva, darul, ce ti s-a  oferit o data... ti-a fost luat...nu.. de fapt l-ai alungat singur. Ai alungat ceea ce nu poti obtine usor...ai alungat fericirea, ai alungat iubirea.

De aici, se deschide abisul, prapastia fara sfarsit...Aici, vei gasi multi altii, la fel ca si tine, ce te vor trage in jos incetul cu incetul. Oricat ai vrea sa urci...vei aluneca tot mai mult, intr-o lume plata si goala...intr-un film de animatie absurd. De aici, iti poti urma drumul sau vei lupta sa redevii TU, cel care erai o data, pentu ca iti dai seama ca nu te poti integra intr-o lume blazata, o lume fara sentimente.
De altfel, te indepartezi de persoanele dragi si incerci sa iti gasesti un nou refugiu alaturi de alte fiinte, oameni despre care nu cunosti mai nimic, crezand ca acolo, iti vei regasi linistea avuta o data...si dai gresi dinou si dinou. Alergi la nesfarsit cautand...NIMIC!
Abia daca te vei observa ratacit intr-o ceata, prin care nu reusesti sa-ti mai croiest drumul inapoi, realizeazi adevarata fata a fiecaruia si incepi sa ti se deschida ochii parca demult adormiti, si incep sa ia nastere parerile de rau....pentru raul facut celor buni si binele facut celor rai. Si aici sincer, nu e vorba doar de rana provocata celor dragi, ci rana ta, tu cel care acum ratacesti, incercand sa readuci inapoi picatura de primavara care a fost odata calauza inimii tale.

Sunt multi altii, care nici macar nu realizeaza ce au avut, ce le-a dat putere sa treaca peste toate, ce a fost acea cascada de forte care a reusit sa-i faca pentru un timp sa pluteasca, sa creada in ei.. sa viseze si sa ajunga chiar sa isi traiasca visurile in realitate. Isi dau seama mult prea tarziu cand nu se mai pot repara lucrurile pentru ca ce a trecut este deja mort...
De ce cred ca e totul pierdut..sau aproape totul..pai simplu, pentru ca niciodata lucrurile nu vor mai fii ca la inceput, este precum orice lucru o data spart, chiar daca mai poate fi readus la aceeasi forma, nu va mai fi niciodata la fel de trainic si intact cum era initial, oricat s-ar chinui cineva sa-l faca sa para. Nu este o rautate....este doar experienta...Desi de multe ori sufleteste vrei sa fii acelas om, cu o persoana care te-a ranit candva, nu vei mai putea pentru ca amprenta trecutului este deja bine impregnata in propria-ti fiinta.

Si poate va venii intrebarea..."Dar de ce as avea nevoie de cineva care sa mi se alature?!"...Pentru ca mai multe sufletele curate, sunt capabile de minuni impreuna...Sufletul da viata corpului iar Dumnezeu da viata sufletului...si sufletul este singura "materie" ce lumineaza si arde dar niciodata nu se consuma pentru ca este precum o cupa plina de eternitate...si daca totul e nascut din suflet atunci poate fi etern...

Poate greu de inteles ceeace spun aici...si asta pentu ca omenirea a luptat sa schimbe mereu ceva si ceeace au reusit este sa schimbe totul atat de mult incat acum suntem noi obligati sa ne schimbam pe noi insine pentru a putea exista intr-o lume creeata de altii.

Ne ramane doar speranta !

O viata zbuciumata...de tristete, dezamagire...durere...oare tot viata se cheama?! Sau simti ca traiesti murind incetul cu incetul...si ce e mai rau e ca totul incepe cu a ti se rani sufletul...putin cate putin pana cand simti ca il pierzi...simti ca nu mai simti sau nu mai stii exact ce simti...incepi prin a rezista in fata loviturilor mici si pe zi ce trece forta de care esti izbit creste....iar tu iti pierzi sentimentele usor usor, sau ajungi la a-ti pierde puterea, increderea...si poate si speranta intr-o buna zi. De ce!?!...

Pentru mine nu exista decat optimism...aveam puterea sa zambesc in fata oricarei incercari noi la care eram supusa si acum....acum sunt aici..nici nu mai stiu exact unde....si daca mereu am renuntat la mine pentru toti cei din jurul meu o voi face si acum..pentru ca nu am ce pierde...cum la fel nu am ce castiga....Deci "Voi renunta din nou la mine pentru tine!"

Nu am inteles niciodata asta....de ce pot uita de mine...mereu..atat de usor?! Poate ca asa am fost eu conceputa...cel mai greu e ca desi am vrut sa inving acest gand, nu am reusit...stiu ca nu m-am nascut nici la timpul potrivit si nici in locul potrivit, pentu ca aici simt ca nu pot supravietuii...si totusi poate ca desi mai am inca in mine un "praf" de putere...stiu ca nu o voi mai avea pentru mult timp...Ma simt ca un soldat pe un camp de lupta ramas cu putin praf de pusca, care nu-i mai este de folos pentru ca este deja ud...un soldat fara armata...un soldat ratacit si sleit de puteri...care nu stie ce cauta acolo..pentru ce lupta...ce vrea de fapt sa apere sau sa cucereasca...un soldat pe un front de unde incearca sa dezerteze pentru ca isi da seama ca nu poate lupta singur (si nu e lasitate)...nu stie daca va reusi sa se strecoare nevazut si sa poata ajunge acolo unde ii e locul...Sau va fi prizonier, luptand cu lanturile grele fara a mai putea vreodata sa scape cu viata din acel loc intunecos. Probabil ca am gasit cea mai potrivita comparatie fata de ceea ce simt....

Oare noi nu meritam sa fim ferciti..nu ni se acorda acest drept sau ni s-a luat dreptul asta inainte de a putea hotara ceea ce ne dorim?! 

Oricum "Vreau sa te rog ceva...si acum stai si ma privesti si nu intelegi ce vreau si de ce iti spun asta...nici nu mai conteaza, o poti lua ca atare.... stiu ca tu vei ajunge acolo unde iti doresti pentru ca tu deja ti-ai gasit armata ta de ingeri....poti lupta si pentru mine...daca te vei intalnii cu fericirea sa ii spui de mine si sa iti cinstesti reusita impreuna cu ea amintindu-mi si mie numele?!"

Mi-am propus sa renasc din cenusa ca pasarea pheonix de zeci sau poate sute de ori...si de cele mai multe ori mi-a reusit destul de bine...am vrut sa schimb ceva si am reusit dar pentru perioade scurte...stiu ca toata puterea si taria ia nastere in interiorul meu. Dar ce se intampla atunci cand stii ca tot ce pastrezi in tine e atat de mare incat esti in stare sa poti oferi intregului Univers si tot iti mai ramane...dar realizezi ca nu iti foloseste la nimic...tie.

Nu am cerut nimic de la viata sau de la soarta...am cerut doar sa am parte de putina fericire, care sa imi fie dedicata mie...niciodata mi-am permis sa visez la mai mult...si stiu, ca desi imi este greu sa o recunosc, am ajuns la limita in care  doar asa cred ca voi putea merge mai departe. Stiu ca filele deja scrise nu se mai pot rupe, se pot scrie altele si totusi....

"Viata" mi-a aratat deja mult prea multe fete, si-a oglindit sute de masti in lumina reflectoarelor si a jucat nenumarate roluri pe scena destinului meu. Dupa toate aceste piese de teatru pline de originalitate si spontaneitate. Deja am impresia ca nu o mai recunosc si ajung de cele mai multe ori sa confund lucrurile...sa nu le mai inteleg, iar in final, sa nu mai stiu exact de ce sau de cine sa ma feresc...de viata, de oameni sau de noile provocari si obstacole care se tot joaca de-a "v-ati ascuneselea" cu mine.
Oricum daca tot am invatat atatea de la "ea",deja nu stiu ce altceva vrea sa-mi mai arate pentru a reusi sa ma ia prin surprindere si sa ma socheze iar si iar....Ii voi transmite ca nu imi mai pasa...Voi reusi sa imi bat si eu joc de ea intr-o zi, care nu este departe!
Da....si acum, tu de acolo...pentru care eu am renuntat la mine, imi vei spune "Trebuie sa mai ai rabdare...Si va rasari soarele si pe strada ta?!" Stiu...am auzit asta de nenumarate mii de ori...ce-mi spui tu, acum, ma lasa rece si chiar nu ma mai pot lasa mintita de mine insumi...nu pot sa ma mai ridic singura de jos..vreau...dar nu pot!? Nu am renuntat inca, nu fug de viata si nici ea nu fuge de mine...dar...deja clepsidra timpului s-a intors si nisipul aluneca din ce in ce mai repede...poate, pana atunci voi imbratisa picatura de speranta pe care o mai am...

Simple cuvinte - Intre bine si rau

Majoritatea oamenilor incearca sa vorbeasca despre lucruri mult prea greoaie pentru ei....lucruri pe care le spun fara ca macar ei sa le poata intelege sau de dragul de a intretine o conversatie "impresionanta".
Totul ramane la acest stagiu...de VORBE...GOALE, precum niste trandafiri scaldati in catifea  dar plini de spini si  fara pic de aroma, precum niste flori de gheata sculpate de gerul iernatic ce la prima mangaiere a soarelui se topesc si dispar ca si cand nu ar fi existat vreodata! 

De ce incercati sa formulati enunturi elaborate cu idei profunde cand in realitate...tot continutul monologului vostru bogat se rezuma la ZERO BARAT!  Basme si povestioare...dincolo de cuvintele voastre nu ramane nimic...
Promisiuni?!....De ce le mai faceti?...Vreti doar sa va demonstrati inca o data inaptitudinea voastra de a putea realiza ceva din ceeace spuneti sau va exersati incapacitatea neuronilor vostri neglijenti si uituci?!


Printre voi....multimea...au mai ramas foarte putini cei care inca au cu adevarat grija de aceste simple vorbe...si lupta cu nepasarea pentru a reusi sa isi respecte cuvantul si promisiunile facute. Si spun "Cuvinte Simple" pentru ca acestia...adesea nu au nici macar nevoie sa isi spuna multe...SIMT! Asta intrece orice bariera de exprimare verbala. 

Unii pur si simplu nu se pot exprima decat prin sunetul tacerii fie pentru ca nu cunosc alta cale,  fie pentru a se proteja ca si suflet, fie din teama de a nu-i face pe ceilalti sa isi schimbe atitudinea fata de ei.
Altii care isi manevreaza destul de bine vocabularul si care pot jongla totusi prin cuvinte sunt deja obositi sa mai vorbeasca fara a avea vreun rezultat (asta in cel mai fericit caz), pentru ca in cel mai rau caz...se intampla sa se raneasca cu "mana lor". 
Asa ca isi dau mana cu tacerea si se incununeaza cu simtiri si sentimente...
Pentru acestia "putini" care au mai ramas, un simplu cuvant spus, cantareste mai mult decat puteti voi intelege prin indelungi prelegeri migalos intocmite. 

Si cum o simpla vorba iti poate descrie paradisul nemarginit si poate alina  cu cea mai suava mangaiere, zeci de suflete ...la fel o simpla vorba spusa... poate injunghia, mai rau decat taisul unui pumnal.
Din pacate, cuvintele o data spuse, nu se mai pot lua inapoi chiar daca au fost atuncate intr-un moment de disperare...si cat de mult pot sapa in suflet.

Pacat...constat, cum numarul acestor "oameni rari" se micsoreaza din ce in ce mai mult pe zi ce trece...si ma afund in tristete pentru ca incerc sa ii descopar pentru a nu-i pierde definitiv....pentru ca ma numar printre ei si cautandu-i in continuare fara rezultat, ma scald intr-o mare de singuratati din care simt nevoia sa reusesc ca evadez, sa ma regasesc, eu, pe mine insumi.

Cea mai mare parere de rau pe care o am este aceea ca, din pacate nimeni nu poate schimba aceste lucruri...suntem atat de diferiti si reusim doar sa ne ranim unii pe altii si sa dezechlibram balanta, incarcand-o cu doze intregi de resentimente.

Despre prietenie, nu stiu in ce categorie as putea-o incadra...bine sau rau... are diverse variante si forme si asta doar pentru ca unora dintre noi, le place pur si simplu sa isi complice viata...(ma reintorc prin a spune..oamenii se complica la lucruri atat de infime, doresc sa exprime lucruri mari, dar nu sunt capabili sa realizeze nici macar un numar redus de fapte minore si nesemnificative).
Am crezut in valorile reale ale prieteniei...si spun reale pentru ca prietenia pentru mine ar fi ajuns pe culmile sacrificiului suprem...si da..evident nu am avut parte de ea...dupa cum era de asteptat si nu o spun cu regret pentru ca stiu ca imi voi primi intr-o zi si eu rasplata pentru tot ce am daruit. Timpul a trecut, multe lucruri au ramas in urma si atunci am inteles ca in viata toti platim diferite schimburi, nu le putem avea pe toate la olalta...si prefer sa raman neimplinta in felul asta pentru ca viata mi-a oferit toate sansele din lume si a fost corecta cu mine, si da..intotdeauna am sa prefer schimbul asta...prieteni falsi dar o viata dreapta!

Oferi multe si ai impresia ca primesti..nimic, insa realitatea este ca, de fapt nu primesti inapoi nimic de unde ai dat...si asta pentru ca poate avem multe asteptari de la oameni iar ei...nu sunt capabil sa vada asta.

Dupa cum prezint totul ar parea ca sunt o pasare singuratica, ratacita undeva printre norisori, foarte departe de pamant...numai ca, si daca asa ar fi...singura...nu pot sa fiu pentru ca acolo intre norisorii mei exista o ferestuica prin care pot sa vad lumea. O vad in felul meu...si mi-asi dori de multe ori sa am taria suficienta incat sa nu o mai vad de loc...sa raman rece la tot ce ma inconjoara.

Singuratatea e cea mai dura saracie de care s-ar putea lovi un om...insa e si mai crunta atunci cand oamenii isi vorbesc unul altuia, se aud dar nu se inteleg...e ca si cum fiecare dintre ei, ar fi cu singuratatea-i proprie, vorbind limbi diferite. De ce trebuie sa ne ascundem fiecare in coltisorul nostru alegandu-ne singuratatea ca cea mai proasta companie; de ce trebuie sa ne ferim ca am avea nevoie unii de altii mai mult decat ne putem imagina cand suntem constienti ca de fapt cu totii ne dorim din suflet sa alungam raceala din noi, singuratatea si rautatea?!!
Din lasitate se naste cruzimea si tot raul, pe care, se pare...ne este mult mai usor sa-l acceptam...dar eu sunt SIGURA ca va venii vremea cand totul va fi platit si rasplatit, si tot veninul din oameni, va fi pedepsit!

Intotdeauna mi-am dorit sa descopar esenta in tot ceeace ma inconjoara...am cautat mereu tot ceeace este mai bun in interiorul oamenilor pentru ca, stiu ca indiferent cat de canalii pot fii unii, isi ascund sub carapacea de otel un suflet nemarginit, mai mare decat tot ceeace inteleg multi prin notiunea de suflet.
Am gresit sau nu prin incapatanarea mea de a continua sa caut lucruri rare....nu am mai stat sa judec, nici nu am sa o fac pentru ca eu sunt si voi ramane EU, tin la identitatea mea tocmai pentru ca, doar asa ma simt eu.

 La ce m-ar ajuta sa lupt sa castig "Lumea" daca imi vand sufletul si il pierd!?...prefer asta, desi probabil nu ma voi adapta niciodata, voi fi eu una din morile ce se impotrivesc vantului...elefantilor le este greu sa se adapteze in orice mediu dar gandacii supravietuiesc oriunde!

"Compozitia Chimica"a omului este aceeasi in fiecare dintre noi...suntem formati din bine si din rau, problema e ca pe langa aceasta combinatie bine omogenizata....detinem si multe alte "valori"...orgoliu, mult prea mult incat sa mai avem puterea sa recunoastem adevarul; incapatanarea, care nu ne lasa sa vedem clar realitatea pentru ca vrem sa ne blocam singuri in asa zisele certitudini; minciuna, care ne "salveaza" de eventualele palme pe care le putem primii; invidia, care ne roade pe interior si pe exterior pentru ca e mai simplu sa porti pica altuia decat sa incerci singur sa-ti cladesti propria-ti viata fara a avea nevoie sa te legi de cea a altora; multe reguli si legi pe care ni le creem singuri, in mintile noastre si dupa care ne ghidam fara a avea sentimente, multa rautate care mai devreme sau mai tarziu toti si-o primesc inapoi si dupa toate acestea nimeni nu invata nimic pentru ca nu inteleg nimic, sunt mult prea procupati de intreaga "Cutie a Pandorei" ce o data deschisa nu le mai permite ochilor sa vada ceeace se refleta sau sufletului sa simta ceeace ii este transmis si cu singuranta lista poate continua la nesfarsit....

Remember the times you haven't been alone!

Memories...the garden of secrets..memories, the place where you always meet your friends in your best moments together...the Paradise only you hold!

In cele mai triste momente din viata ta...cand singuratatea devine apasatoare...incerci sa te intorci undeva, undeva in trecut, acolo unde iti cauti linistea..in amintirile frumoase in care zambetul iti inunda chipul si esti alaturi de cei dragi tie...totul ti se deruleaza in fata ochilor ca si cand ar fi fost ieri si incerci din nou si din nou sa simti clipele acelea...insa deschizi ochii, te uti in jur si esti doar tu, tu cu propria-ti persoana. Stiu ca, daca as reusi sa imi amintesc tot ce a fost odata frumos as reusi sa invat sa traiesc de doua ori o singura clipa insa nu-l pot avea sorti de izbanda in fata lui "Cronos".

Oare ce este mai bine sa faci? Sa nu mai gandesti? Doar stii ca amintitile te hranesc, te ridica si tot ele te chinuie si iti zdrobesc sufletul...Ele fac parte din interiorul tau, ele ti-au cladit firul vietii pe care nu il poti sterge. Si chiar si asa, tocmai pentru ca iti este foarte dor...simti ca renasti amintindu-ti de toti cei care iti lipsesc, toti cei pe care ti-ai dori din tot sufletul sa ii mai poti vedea...macar o clipa... toti cei alaturi de care, ai primit fericirea fara a ti se cere vreun pret la schimb. Ati ras, ati plans impreuna, ati suferit v-ati bucurat, ati impartit totul si asta nimic nu o mai poate schimba.

Mai tii minte cand erai copil, mai tii minte boacanele pe care le faceai, mai tii minte cand timpul a trecut si anii au zburat peste tine....si uneori te intrebi cu ce ai ramas...sau cu ce te-ai ales dupa trecerea timpului...pai simplu...cu o PERLA de amintiri. Amintiri...care iti vor hranii viitorul pentru ca stii cine ai fost si cine esti, cat ai reprezentat pentru oamenii din jurul tau si ei la randul lor pentru tine. Ai capatat experienta de a-ti putea continua cursul vietii si dorinta de a culege cat mai multe amintiri frumoase. Ai invatat ca oricat de cruda e viata, trebue sa iti alegi oamenii alaturi de care merita sa fii in orice clipa si sa ii indepartezi pe toti cei ce nu merita nici macar efortul de a le arunca o privire. Si pentru ca acest ultim aspect m-ar intrista mult prea mult...prefer sa uit ca l-am mentionat.

Iti este foarte dor de clipele frumoase si privesti in urma cu melancolie caci nu poti readuce ceva deja trecut. Invata sa te bucuri caci doar tie iti apartin toate acele lucruri minunate, doar tu le cunosti pentru ca ele sunt cel mai veridic pact pe care l-ai facut cu viata si cu sufletul tau.
Bucura-te caci doar tie iti este permis sa visezi si sa-ti vindeci ranile sapate adanc in fiinta ta, si doar pe tine te vor ridica din clipele in care te ratacesti pe un drum care nu iti apartine. Amintirile sunt doar ale tale...nu le lasa sa treaca si sa se piarda caci fara ele esti strain de tine insuti, fara ele lacrimile se vor revarsa precum un fluviu nestatornic si nu vei stii de ce nu le poti stapani...pentru ca vei simti nevoia sa evadezi din prezentul crunt si sa te ancorezi in trecut....pe care tu ti-ai dorit sa-l uiti si nu-l mai ai si nici el nu te va mai primi inapoi.
Traieste frumusetea....realizeaza ca nu esti niciodata singur....
Amintirea iti este cel mai bun camarad ce nu te va parasi vreodata, respect-o si te va respecta.
Always remember....the way back to your own land of happiness as only and only there, your life is a blossom in bloom, the sun is always shining brightly over the garden of secrets!